Cred că ţi s-a întâmplat măcar o singură dată să te consideri cea mai ratată persoană de pe pământ, vorbind aici strict în raport cu o altă persoană, hai că să o zic sincer tot acest post e dedicat vouă în acelaşi timp şi mie, persoanele care efectiv suferă din cauza altora mai mult sau mai puţin sentimental ori profund.
Acum câteva seri am vrut să plâng efectiv, să plâng şi să mă descarc din cauza faptului că nu mă încadrez în viziunea celorlalţi. Cred că îmi pasă prea mult de ce zic anumiţi oameni şi mă gândesc uneori dacă doar eu fac asta, şi mă urăsc efectiv, mă urăsc pentru că mă gândesc la anumite lucruri în loc să fiu conştientă (de fapt sunt) de ceea ce contează.
Probabil aţi simţit ce simt şi eu, dacă nu toate stările în acelaşi timp, măcar vreo două combinate. Stări pe care ţi le-ai indus singur sau cineva anume, voluntar sau fără vreo intenţie, iar după te ai gândit „hmm, dar ce vrut să zică?”.
Sunt genul ăla de om care gândeşte, încă prea mult mai bine zis, nu ştiu dacă te identifici prin mine aşa mult, dar amândoi ştim cum e să pierzi o noapte reflectând la vrute şi nevrute de la ascultarea de mâine la mate (hai că până am scris asta s-au închis şi şcolile), sau despre cum să faci o fată să te placă (şi invers, dăă). Deci, gata după ascunsul după deget, suntem oameni, avem sentimente şi dăm din râs în plâns nefiind nevoie să fim declaraţi bipolari, pentru că trupul nu se identifica alături de etichetă, dar sufletul cam strigă din interior.
Acum intervin speranţele şi cum eşti considerat sau te consideri la interior, cele două mari titluri, optimistul sau negativistul. Mereu am preferat să nu îmi fac speranţe degeaba şi am gândit totul „realist” ziceam eu, dar de fapt sunt tipul pesimist, destul de des punând răul în faţă. Dacă te-ai simţit să zic aşa, e timpul să schimbăm ceva în bine, eu reuşind să o fac abia acum împinsă de la spate şi aş încerca să ţi dau şi ţie un impuls pentru că e aşa frumos să mergi cu capul sus în zilele noastre, dar şi atât de rar întâlnit.
Pe de altă parte dacă eşti genul cu zâmbetul pe buze mereu, sincer te felicit, sunt geloasă, doar că şi tu ai (şi sunt sigură) insecurităţi, de la păr care nu stă bine până la un scris urât, adevărate tâmpenii care te macină, existând mult mai multe. De fapt şi eu sunt cu zâmbetul 90% din timp, în interiorul meu ofilindu-mă pe zi ce trece cu sau fără voinţa minţii mele.
Toţi zicem că trebuie să ne trăim viaţa, şi citez „I will have the time of my life”, într-o zi.. na, nu azi pentru că e prea devreme, dar e devreme să ce? Să fim fericiţi, asta e răspunsul. Vrem să fim fericiţi dar nu putem atrage fericire decât prin fericire. Aşa că împrăştie şi când mori pe dinăuntru fericire, căci se poate şi mai rău. De ce să nu fie azi timpul vieţii tale?
Cred că viaţa asta oferă cui cere, dar nu celui care doar cere, ci şi celui care face ceva în legătură cu ce îşi doreşte, pentru că destinul nu trebuie doar urmat, realizez că trebuie aşa puţin ajutat să şi pună rotile în funcţiune. Cel puţin aşa încerc eu să l ajut pe al meu de la un timp. Nu te-ai săturat să tot aştepţi să se întâmple ceva şi să nu se întâmple nimic? Eu cam da şi mă bucur enorm că am reuşit câteva lucruri.
În viaţa asta sunt lucruri mult mai importante de care să îţi pese, gândeşte-te la cel mai puternic emoţional moment ce s-ar putea petrece în viaţă sau s-a întâmplat, pe lângă problemele existenţiale gen cu ce să mă îmbrac mâine şi dă-ţi seama cât pierzi. Trec zilele pe lângă noi aşa rapid încât nici nu ne dăm seama, iar atunci când se întâmplă ceva suntem în stare să credem că a dat maşina peste noi, suntem în comă să zic şi visăm până la momentul când totul se face negru sau apare realitatea.
Realitatea e bună, doar că trebuie să reflectăm atât visele cât şi visurile prin aceasta, nu invers cum fiecare o face. Doar noi putem schimba ceva pentru că persoanele, absolut toate, sunt trecătoare şi îşi trăiesc propria viaţă.
Ar fi drăguţ să nu vedem în trandafiri numai spinii, pentru că într-o zi or să înflorească bobocii şi poate vom avea mici regrete legate de strict cum am tratat situaţiile.
Azi am decis să plâng atunci când merită şi să zâmbesc mai des cu ochii, adică real deoarece realitatea a dispărut de mult timp de pe buze, doar ochii exprimând ce simţim.
Când vei fi la pământ aminteşte-ţi prin ce ai mai trecut deja şi ridică-te, ia din fiecare întâmplare concluzia lucidă, fiecare sfârşit ca pe un nou incipit şi cel mai important, gândeşte-te la trecut ca la propriul prolog scris în cartea vieţii tale.