Nici nu ştiu cum aş vrea să pornesc acest articol, pe moment am un plan neclar în cap, de data asta nu ştiu unde începe călătoria, dar ştiu unde se termină. Nimic de genul complex aşa cum fac mai mereu, poate nu o să te regăseşti aici, dar o să îţi facă plăcere să îmi pătrunzi puţin în gânduri, mai ales dacă mă cunoşti.

De fiecare dată mi-a fost frică să schimb ceva la mine pentru că nu am vrut să greşesc şi mai ales să dezamăgesc. Asta a fost din totdeauna cred, cea mai mare temere a mea. De când mă ştiu a trebuit să fiu perfectă şi să mulţumesc pe toată lumea, doar că nu am mulţumit destul niciodată pe nimeni, iar cel mai trist e că nu m-am mulţumit pe mine. Simt că mă ofilesc pe zi ce trece şi aparent mă ofilesc singură, pe sine.

Nu mereu e confortabil să trăieşti sub umbra unui tipar perfect care s-a spart devenind un ciob ce poate se destrăma pe zi ce trece, nu mereu dar mai tot timpul mi s-a întâmplat fix asta şi nu e ceva pe care aş da vină acum, ci poate doar incipitul din poveste. Asta pentru că orice legat de mine a creat un motiv pentru care sunt ceea ce am devenit.

M-am schimbat mult în ultimii ani, m-am maturizat fără să realizez, poate fără să vreau, ştiu doar că am făcut asta din cauza cuiva şi în momentul de faţă nu sunt chiar mândră de rezultat, dar după ani şi ani cât am fost împotriva mea, acum mi-am zis să accept ce sunt azi.

Am greşit şi o fac super des, recunosc. Am tot dat vina pe altcineva sau ceva pentru acţiunile mele, doar ca indirect responsabilă pentru faptele mele am fost eu şi nu cred că aş fi realizat asta prea curând, „norocul” meu fiind pur întâmplător ca tot ce e bun în viața asta şi astfel am făcut-o.

Din teamă să nu greşesc, mi-am studiat şi gândit prea mult fiecare pas, mi-am tăiat aripile ce îmi scoteau câte puţin sufletul spontan la iveală, astfel am rămas doar cu sentimentul de ceva nu o să meargă bine şi chiar aşa a fost, doar din vina mea şi prin frica ce am emanat-o în jurul meu.

La viaţa mea nu ştiu câte persoane am dezamăgit, dar de data asta am reuşit doar să mă dezamăgesc pe mine, care nu priveam niciodată înapoi acum făcând asta.

Toţi îmi spun „lucrurile se întâmplă cu un motiv”, curioasă din fire am încercat să înţeleg motivul şi am cam pierdut esența, nu m-am bucurat când a trebuit, când aveam un motiv pentru care să mă bucur, iar acum stau şi scriu asta ca o tristă, zâmbind amar la fiecare cuvânt.

Niciodată nu sper pentru absolut nimic, consider că poate dacă nu-mi fac speranţe şi lucrurile ies prost, nu voi mai fi la fel de dezamăgită ca şi atunci când mi-aş fi făcut speranţe. În ultimul timp am sperat mai mult ca niciodată, m-am lăsat purtată de val ceea ce e super ok, dar în sufletul meu simţeam că fiecare început are şi un sfârşit, iar oricât m-aş fi bucurat, zilele trecând nu m-au făcut decât să îmi umbresc propria fericire cu gânduri peste gânduri. Nu ştiu cine o zicea, dar o zicea bine „atragi ceea ce gândeşti”, iar asta am făcut eu atrăgând actuala situaţie, din cauza asta atracţia m-a terminat să zic așa.

Nu înţeleg de ce n-am făcut nici măcar o secundă ceva ce să mă facă fericită cu adevărat, doar pe mine, nu înţeleg de ce n-am pus binele meu pe primul loc, sau dacă m-am tot afundat în gânduri în ultimul timp, de ce nu m-am gândit măcar la mine, cea mai importantă persoana chit că sună narcisist. Interesele mele, ceea ce îmi doresc eu de fapt au fost lăsate și uitate într-un colț, astfel s-a ales praful.

Omul care nu regreta niciodată nimic -eu, resimte acum faptul că nu a dat tot ce a putut când era cazul, îmi pare rău că nu am arătat că merit osteneala, că n-am înţeles sensurile sfaturilor, că n-am luptat pentru lucrurile în care cred, n-am lăsat deoparte ce visăm noaptea astfel am ţesut în jurul meu o pânză, cu scop clar de apărare, ce nu a făcut decât să mă apere de mine.

Am crezut, negativistă fiind, că nu am inimă, recent am descoperit câte am de oferit de fapt, cât de minunată sunt şi ce contează cu adevărat- fericirea mea, pe care o dau şi celor din jur fără să vreau sau să realizez, s-a dovedit nu doar că am inimă, ci am extrem de multă iubire de dat, doar că întâi trebuie să îmi ofer iubire mie ceea ce te rog (nu te sfătuiesc, te rog) şi pe tine să faci, deoarece dacă eu nu mă iubesc, tu nu te iubești, atunci cineva, altcineva de ce ar face asta? Au fost persoane care au făcut-o şi nu înţeleg de ce (or fi văzut ce n-am văzut eu?), care după ce mi-au citit prologul au crezut că asta e toată cartea, dar s-au înşelat oprindu-se doar la atât, vina mea fiind că încercând să citesc nu m-am lăsat citită, dând de fapt impresia inversă din păcate.

Dacă aş sta să-mi povestesc starea de acum, cred că ar trece şi virusul acesta, dar vreau să mă opresc din interpretări pe moment, vreau să rezolv ce am stricat şi se mai poate rezolva, vreau să îmi cer scuze mie mai întâi pentru greşeli şi dacă tu consideri, atunci şi ţie, vreau pe lângă ce modificat să mai adaug şi altele alături. Iar la toate ce le vreau, mai doresc să înlocuiesc şi „vreau” -ul cu „o să” cat de curând voi putea, pentru ca îmi e destul de greu să o fac, dar m-am săturat de „e prea târziu” și de „ce ar fi fost dacă”.

/În caz că e prea târziu pentru „noi”, măcar acum l-am regăsit pe adevăratul „eu” şi am grijă mai mare de el datorită ţie, te apreciez şi îţi mulţumesc, sper să nu fi fost totul din milă pentru că asta ar fi de fapt cea mai profundă durere. Mai sper desigur și că vei înţelege „râul” -impulsul sufletului meu, până acum ai făcut-o pe jumătate, cam aşa./

Au fost atâtea dăţi când am fost ruptă în bucăţi de oameni, de fapte sau alegeri proaste, dar de fiecare dată o voce în capul meu, dintre cele multe care mişună pe acolo, a găsit un mod prin care mi-a dat putere să-mi pun piesele la loc, deoarece nu meritau osteneală şi nici suferinţa din mine.

Deja datorită acestui fapt lucrurile mici nu mă mai ating ca înainte, experiența chiar ajutând până la urmă şi mă bucur de zâmbetul meu cât de imperfect o fi el, deoarece în ultimul timp asta mă mai face fericită, pe lângă faptul că am găsit atâtea lucruri ce le consideram stricate la mine, pentru care sunt extrem de recunoscătoare deoarece poate alţii şi le doresc.

În sfârşitul acestei înşiruiri de gânduri, sper că ele, cele mai profunde pe care le deţin au trecut prin tine precum un râu, ţi-au dezvoltat un izvor de idei, ori măcar 2-3 vorbe să-ţi fi rămas undeva în trup ca şi un lac statornic. Într-o zi vom fi un fluviu puternic, ce se va revărsa într-o mare.. mare, astfel făcându-ne să contăm tot mai vizibil în proprii ochi, vom face ceva să conteze. Toată frică asta, lăsând-o deoparte, pentru că nici cel mai mic pârâu nu seacă aşa uşor în realitate.

Îţi propun să faci şi tu o listă, dacă ai ajuns până aici desigur, sau dacă te-ai regăsit măcar în vreo propoziţie înşiruită de mine. Cu lista asta vreau doar să-ţi demonstrez cât de norocos eşti să fii cine eşti deja, pentru că toate acele „imperfecţiuni”, toate micile greşeli, toate acele lucruri minunate te fac să fii tu, respectiv, mă fac să fiu eu.