Degetele-mi ating tastele cu cu fineţe şi reticenţă, parcurg un drum pe care l-am înstrăinat dar păstrat în gând cu grijă. Lăsând metaforele să facă o pauză pentru mai târziu, ceea ce vreau să spun e că mi-am ieşit din mână cu scrisul, ori poate am evoluat fără să ştiu, cert e că sunt aici şi încerc să echilibrez tot ce simt în câteva – mai multe – rânduri drăguţ aranjate.

Timpul a trecut peste mine şi a scos la iveală ori a vindecat răni de care eram conştientă, dar le uitasem (sau încercam). Timpul s-a scurs greu, m-a lăsat cu întrebări, m-a făcut să cad doar ca să reuşesc să mă ridic, pară mi se – un nou început?

Începutul acesta a însemnat pentru mine să demolez toate fixaţiile mele şi să mă joc dacă pot spune cu ceva nou, cu flexibilitatea pe care o respingeam sus şi tare până atunci. Dacă aş sta să caut motivul pentru care vedeam un singur drum şi acela prost pavat ,cred că nu aş ajunge nicăieri, fricile m-au răzbătut mereu şi m-am lovit de ele ca valurile de un dig. Uşor digul acela a început să crape iar spre surprinderea mea, când s-a spart m-am simţit mai eliberată ca niciodată, asta după atâtea dăţi când am încercat să mă ţin pe loc ignorând că ceva mă chema pe mine. Acest ceva era de fapt dorinţa, dorinţele să evadez din propriul eu ce se ofilea, iar acum simt că înfloresc pe zi ce trece.

Tristeţea mi-a luat sclipirea din ochi de când mă ştiu, iar când nu mai e sclipire parcă lumina aceea ascunsă păleşte. În sufletul meu totuşi lumina nu s-a stins complet, a ajuns la stadiul de scânteie. A fost nevoie doar de un impuls ca scânteia să o ia la goană şi uite-mă acum, ard pe interior şi exterior şi ochii mei sclipesc mai frumos ca niciodată. Am transformat tristeţea în acceptare şi pe parcurs transform acceptarea în fericire. Având în jurul meu atâtea motive, nici nu mă miră transformarea mea şi poate aş fi ajuns să sclipesc la un moment dat mai târziu, chit că nu ar fi fost acum, dar a fost la fix.

Atracţia mă cam terminase, dar m-a şi ridicat. Gândind am atras, gândind pozitiv sau cel puţin încercând (eu, cel mai negativist om pe care îl cunosc, da, am gândit pozitiv) am reuşit să aprind în mine ceva ce de prea mulţi ani mă aştepta acolo stingher – curajul să zâmbesc şi să spun că „o să fie bine”. Mi-am dorit cu adevărat să fie bine, am sperat (ceva nou iar) şi am ajuns la ce sunt azi, the best of me ca să spun aşa, cel puţin cel mai bun eu cunoscut până în momentul actual.

Toată viaţa am crezut că fericirea o să vină când o să îi fac pe ceilalţi fericiţi, dar hei, aparent nu merge aşa. Cel puţin nu când faci o obsesie din asta, căci ocazional e foarte frumos să se întâmple. Logic şi clișeic e ca fericirea chiar rezultă din lucruri mici mici, precum un noapte bună spus la 3 dimineaţa de prietena aia ce o admiri în secret, un video call de la cealaltă aiurită pe care o vezi ca şi model, o încurajare de la cea ce nu se poate încuraja pe sine dar o face cu tine, o glumă de la cel cu care bârfeşti mai rău decât cu o fată, o prajitură facută cu dragoste de mama sau un sărut pe frunte de la tata după un coșmar. Sunt persoane, tot ce scriu e pentru mine dar şi pentru ele, apreciez relaţia noastră cât e ea de ciudată sau strânsă, iar pe zi ce trece sunt tot mai mândră de mine şi de noi. Mulţumesc.

Am învăţat în câţiva ani ai mei poate cel mai important lucru ce mama mi-l spunea mereu dar eram nepăsătoare. „Închide uşa, e curent!”, îţi aminteşti de asta? =))) ştiu cât de amuzant pare, dar e o realitate deoarece acum eu cred că uşa poate sta ori închisă, ori deschisă, niciodată nu există cale de mijloc deoarece intră lucruri rele (pe lângă curent). În ultimele luni am tot închis sau mai bine zis trântit în nas uşi ce mă ţineau pe loc, sau am deschis cu toată puterea, larg, uşi ce mi-au arătat alte căi cu drumuri frumos făurite. Ştiu cât de greu e să închizi uşa cuiva la care ai ţinut aşa de mult, dar nu pot să exprim sentimentul de eliberare ce îţi va umple sufletul după ce o vei face. În acelaşi timp, fă-ţi curaj şi lasă loc pe uşa deschisă lucrurilor minunate ce aşteptau la coadă, doar să intre şi să îţi arate de ce eşti cu adevărat în stare.

Dacă aş putea să vorbesc faptelor făcute, lacrimilor scurse, zâmbetelor pălite, dezamăgirilor avute, şanselor ratate, le-aş spune că nu pot să fiu tristă că au fost în viaţa mea, dar nici fericită că au plecat, le-aş spune pur şi simplu „mersi că aţi trecut pe aici”. M-au lăsat cu vuiet şi linişte şi m-au învăţat… să trăiesc efectiv. Să trăiesc!

Frumosul poate să fie privit, doar de ochiul potrivit, doar prin ochii conectaţi cu adevărat sufletului curat. Începe să îţi cureţi sufletul căci e păcat să nu poţi vedea ceea ce e în faţa ta. Am întâlnit persoane ce vedeau perfect dar erau oarbe sufleteşte (precum vechiul eu), dar şi persoane ce vedeau aşa de bine cu sufletul, ce m-au uimit de-a lungul timpului şi încă o fac. Poate şi azi aş fi fost încă în ceaţă deasă pe timp senin dacă nu erai tu să îmi deschizi ochii.

Mi-am potolit furtuna din interior iar soarele mi-a zâmbit ca niciodată până atunci. Am riscat şi a meritat. Aş mai risca şi acum doar ca să nu pierd ce am, dar nu îmi mai fac loc pentru îndoieli şi probleme. Îmi place aşa tare să fiu dezordonată precum un artist şi să le iau pe toate la grămadă, să întocmesc un colaj frumos.

Trecutul se loveşte de mine şi ține să fie prezent la fiecare pas încercând să mă doboare, să mă întristeze, dar în momentul de faţă nimic nu poate să mă mai coboare de unde sunt. Am urcat treaptă cu treaptă şi încă le urc, oprindu-mă uneori să mă bucur de privelişte. Dragă trecutule, acum ştiu cum să te accept, nu mă poţi atinge oricât ai alerga spre mine chit că nu sunt cel mai bun alergător.

Viitorul vine, mi-am făcut griji şi planuri ca să-l fac perfect, dar şi asta e trecut. Acum tot ce fac e să îmi aştept viitorul ca pe un tren CFR care ştiu că o să ajungă poate cândva, dar nu se grăbeşte prea tare. Îmi lăsa timp să îmbrăţişez prezentul cu bune şi cu rele pentru că relele reuşesc doar să transforme totul în iubire.

/Iubesc totul aşa cum e deja, nu îl schimb şi nu mă schimbă. Mă face fericită, mă face să iubesc şi să mă iubesc – cel mai bun sentiment. Presiunea sa mă încolţeşte, mă lasă, mă ia, mă ignoră, mă atrage, mă incită, mă amăgeşte, mă urăşte, mă acceptă, mă doreşte, mă încântă şi la sfârşit mă termină doar ca să mă prindă şi să mă sufoce cum nu a mai reuşit nimeni şi nimic să o facă. Eu îi zâmbesc tandru cum nu am mai făcut-o nimănui, în întunericul luminat prin fereastra mea, de lună, stele şi voia Domnului./

Mai sunt atâtea de zis, dar devin prea moale cu fiecare literă scrisă. Mâinile o iau razna şi muncesc alături de mintea mea doar pentru plăcerea înşiruirii sentimentelor. Extazul e aici şi el, la ceas târziu, să asculte ce am de spus cu sufletul la gură, aşa şi eu pentru că mă uimesc singură.

Ce am simţit şi ce simt e imposibil de spus complet, dar la momentul actual schimbarea e un curs de rău pe care îl urmăresc într-o plimbare pe care n-am mai făcut-o până acum. Nu sunt doar un om între oameni, sunt acel spirit ce dăinuie sub soare, alegând un drum între drumuri, deschizând porţi ori sărind garduri doar ca să păstrez cursul corect-adică spontan, nou şi fascinant, doar ca să îmi urmez destinul.

…
Am citit povești peste poveşti, dar povestea nu se face sigură realitate, nu? Hai să ne scriem povestea şi să o facem legendă sau basm, căci eu personal vreau să am ce să povestesc nepoţilor şi nu vreau să rămân doar o amintire a ceva ce a fost cândva pe aici. Vreau şi sper să rămân în ochii privitorului un fapt concret, logic şi realist-definiţia mea dintotdeauna.

Cerul mi-e martor, şi sufletu-mi urlă –
Toate venit-au
Şi toate, în taină, trecură.
(-cia)