Nu îmi pasă dacă te plictisesc, nu îmi pasă dacă scriu ceva greşit sau prea metaforic. Dacă te opreşti din citit e o alegere nu o opţiune. Nu o să pierd eu, eu deja am câştigat. Nu mai am timp să pierd.

Îmi place să fiu o carte, să mă judece toţi după copertă, să fiu liniştită pe afară iar dinăuntru să am o furtună de gânduri. Îmi place să fiu nebună şi să mă ştiu doar eu aşa. Şi îmi mai place când îi las să mă descopere şi îi dau peste cap.

În ultimul an nimic nu a mers cum mi-am dorit, dar asta nu înseamnă că nu a mers bine. Lucrurile par a se întâmpla cu motiv şi oamenii vin şi pleacă din viaţa ta lăsându-te cu semne şi întrebări. Oamenii au luat o parte din mine când au plecat, iar de asemenea mie mi-a rămas ceva din ei.

Dezamăgirea a reuşit să mă atingă şi nu înţeleg multe lucruri. De ce rolurile se schimbă şi de ce suferim, de ce râdem şi înăuntru ţipam adânc, de ce nu mă mai surprinde că oamenii sunt toţi la fel şi făcuţi din acelaşi aluat. De ce suntem modelaţi în asemenea fel?

Am dansat într-un cerc vicios care m-a drogat în suflet şi în minte călcându-mi pe orgoliu, şi am dansat şi am dansat şi tot dansat până când am căzut pe jos şi am văzut că nu mă ridica nimeni. Nimeni? Adică serios, sunt aici pentru ei şi nimic?

Am învăţat deci că nimeni nu mă ridică, şi m-am ridicat eu şi m-am adunat uşor de pe jos.

M-aţi dezamăgit, de fapt m-am dezamăgit eu crezând că o să fie bine. M-am dezamăgit încercând să lipesc cioburi dintr-un geam pe care nu eu l-am spart. Ca să ce? Să fie bine, să nu plouă să nu ningă şi ocazional să intre soarele prin geam. Dar vântul tot l-a spart, acum că mă gândesc, vântul încerca să îmi arate că nu trebuie să mă mai chinui să îl repar. Unele lucruri nu sunt făcute ca să reziste în veşnicie.

Sunt în doliu acum, sau am fost. Doliu pentru omul pe care l-am pierdut. Oh şi l-am iubit atât de mult şi a ales să plece fără să-mi explice măcar ce trebuie să fac în lipsa sa. Staţi calmi, sunt în doliu pentru mine, m-am pierdut pe drum parţial dar revin în forţă. Se duce şi doliul şi renaşti, nu din cenuşa ca în poveşti, renaşti din dureri şi fericiri, pentru că eşti suma a tot ce se întâmplă. Sunt suma greşelilor mele şi mai ales suma deciziilor luate.

Cred că iau deciziile corecte. Vai câte lucruri am pierdut, câte crengi mi-au fost tăiate de sub picioare şi încă mai pot spre surprinderea mea. „De ce iau deciziile corecte dacă mă doare?”- mi-am zis, „pentru că orice aş pierde, la final mă câştig pe mine.” Mi-am răspuns. Pot spune că sunt câştigată.

De ce ne schimbăm? Mai ales în rău. De ce ne batem joc… şi de ce am la naiba atâtea întrebări? Pentru că mereu am fost analizatoare, pentru că de asta am cap, să le gândesc acolo. Să fiu curioasă, timidă, visătoare, curajoasă şi oricum vreau să fiu. Pentru că orice întrebare îşi găseşte răspuns, nu verbal ci îl simt, cândva.

Când alegi dintr-un ocean cu opţiuni fără limită, trebuie să alegi bine și mai și greșești. Când te alege la rândul său dintr-un ocean, te simţi special. Opreşte-te, nu eşti special, eşti un trofeu care o să ajungă un chilipir pe care l-ar vine ieftin mai apoi în orice secundă. M-am simţit scoasă la licitaţie în fiecare zi. Mulţumesc totuşi că nu m-am lăsat cumpărată de regrete.

Nimeni nu o să mă rănească vreodată aşa cum m-aş putea răni eu. Pentru că doar eu ştiu ce e în sufletul meu şi doar eu ştiu cum să mă distrug total. Dacă ai impresia că mă distrugi, stai la rând, au mai încercat şi alţii. Ai impresia că m-ai rănit? Poate, dar nimeni nu ştie cum să mă termine aşa cum aş putea să o fac eu.

Dacă cineva îmi spunea despre mulajul în care m-a modelat viaţa până acum probabil nu l aş fi crezut. Uneori am impresia că un copil de grădiniţă se distrează cu plastilina, dar ştie ce face pare-mi-se. O ştiu, o face bine.

Prietena mea-speranţa ştie cât am avut-o în buzunar în ultimul an. Cred că îl am găurit totuşi, speranţa nu a fost mereu pe acolo. Şi poate am sperat, e trist, am sperat să sper şi am terminat prin a spera la mai bine pentru că bine nu era. Avem o prietenie toxică pot spune, e aici când e bine, dar nu e aici când mi-e greu şi am nevoie. Nu doar ea🙃

Nu treci peste ceva oricât ai vrea. Dacă a intrat în viaţa ta, rămâne cu tine. Dacă ai mai pus şi suflet, te urmăreşte. Oricât ai vrea să opreşti, face parte din trecut şi trebuie să accepţi. Din cauza ta e aici, tu i-ai permis să intre în lumea ta şi mai rău, tu i-ai permis să o întunece. Nu îmi pare rău că v-am permis şi poate că nu mai străluceşte soarele, dar pe întuneric tot răsare luna.

Nu te minţi singur că eşti puternic şi nepăsător, aparent te ajung toate din urmă. Acceptă cu dragoste, accepta-ţi viaţa şi nu o mai complica încercând să o faci uşoară. Nu merită să încerci, nici cu tine, nici cu restul. Nimic nu merită osteneală. Nimeni nu merită.

Toţi merită trataţi aşa cum te tratează credeam eu, minciună! Când îi tratezi bine te vor trage în jos. Când te vei lăsa moale şi îţi vei încălca principii doar ca să o faci să fie bine, îşi vor bate joc. Aşa că bate ţi joc tu de ei şi nu face nimic. Karma baby.

Nu am vrut să fur libertatea cuiva, nu am vrut să fiu apăsătoare în vreun fel, am vrut doar să fiu în dreapta şi mi-am dat seama că locul meu nu e acolo oricat voiam să o cred, stângace din fire fiind. Am vrut doar să fac parte dintr-o altă viaţă, nu doar a mea. E naşpa pentru că e mate, pentru că sunt multe linii, rămâi pe linia ta de plutire, restul să îşi păstreze singuri linia lor dacă nu au nevoie de tine. Linia mea a fost intersectata într-un timp, aşa credeam, dar acum ştiu că e efectiv paralelă.

Nu am fost destul sau am fost prea mult? Nu o să ştiu niciodată. Am jucat prea dur sau i-am lăsat să câştige prea uşor? Habar n-am, nu mă interesează. Eu mi-am dat sufletul pe tavă în tot ce am făcut, iar dacă nu m-au apreciat, mereu există altcineva.

Cineva te doreşte în viaţa ta exact aşa, cu toate principiile idioate, cu toate gândurile ilogice, cu toate comportamentele şi defectele. O să le atribuie în schimb alt nume, o să le spună lucruri speciale. Iar dacă nu mă dorește nimeni, oh asta e. Mă doresc eu. Eu în raport cu mine sunt perfectă oricât de defectă par, pentru că par.

Nu mă cunoşti, nu te cunosc. Nu îţi cunosc numele, vârsta şi aspectul şi pot spune că niciodată nu m-au interesat lucrurile astea şi totuşi cred că eşti trimis aici cu un motiv. Găseşte-l, nu sta într-un loc doar de dragul de a sta sau de frică de a pleca. Dacă nu găseşti motivaţia pentru care eşti aici, atunci pleacă şi nu te uita înapoi oricât de greu îţi e. Nu pierzi tu, ci ei.

„Te iubesc” e o minciună în care m-am săturat să cred, pentru că „te iubesc” e clişeul acela auzit la colţ de stradă. Nici tu nu te iubeşti. Da, pot să iubesc verbal, dar niciodată vei şti cum ar fi fost să TE SIMT, pentru că tu doar „m-ai iubit” ca tot restul. Nimic special, dar la mine totul e special. Iar peste ani va rămâne doar „cândva” la trecut.

Acum nu te mai caut, am găsit ce căutam. M-am regăsit şi mă simt. Sunt iar eu aici, curând nu plec. Nu mai plec, nu mai iubesc. Azi mai şi simt. Simt pentru sine.

E aşa frumos să faci compromisuri, să fii prieten, să fii frate, să iubeşti, să fii om, doar că în momentul actual să fiu om mi se pare cea mai mare jignire pe care ai putea să mi-o aduci. Tot la fel de frumos mi se pare să nu mai faci compromisuri, să fii doar egoist şi să-ţi dai seama că e timpul să trăieşti pentru tine o secundă măcar.

Cântă, citeşte, aleargă, gândeşte, gătește, dansează, fugi de toate dar nu uita că le porţi într-un rucsac în spate. Tu alegi ce să iei cu tine în el şi tu pui acolo kilogramele care te vor apăsa mai târziu.

M-am săturat de cântece vechi ce au ajuns hit uri din suferinţă, ascultându-le am ignorat tot ce e în jurul meu. Azi îmi scot căştile din urechi şi nu mă lovesc, surprinzător, de realitate. O îmbrăţişez pentru că e a mea şi m-a aşteptat aici să-mi revin.

Azi ies din doliu fericită că nu a fost totul degeaba, ci că am făcut din inimă fiecare alegere. Că fiecare lacrimă m-a udat ca pe o floare, iar cel mai important e că eu încă mai înfloresc printre atâta secetă ce mi-a secat puterea.

Doar pentru că ard, asta nu înseamnă că mor. Sau cine ştie? Nu ţi dau satisfacţia.

Înfloreşte prin zâmbete şi lacrimi ca şi mine, înflorește cu graţie şi cu capul sus. Înfloreşte pentru tine, pentru că nu contează pe cine iei în braţe noaptea, ci contează că tu îţi eşti alături până dimineaţa.

Plictisit? Îngândurat? Trist, fericit? Timp câştigat său pierdut? Ce ai tras din ce ai citit, dacă ai făcut o?

Habar nu am, niciodată nu e târziu pentru scuze. Ideea e că mie niciodată nu îmi pare rău.

De acum aleg să-mi pară bine, pentru că rău cu rău e şi mai bine. Pentru că orice mi se cuvine şi orice fac se reflectă de la sine. Pentru că la sfârşitul zilei sunt doar eu, cu mine,

Nu (mai) există loc de un “tine„.

~CIA