Uneori când alegi să rupi sufletul cuiva în bucăţele poţi ajunge a fi considerat cel mai de joasă speță om, alte ori eşti mândru pentru că ştii şi tu – o merită. Totuşi cred că trebuie să ştii ce urmează după asta.

Se rupe sufletul în mine când mă gândesc la câte firimituri din el am lăsat în urmă în tot acest timp. A fost ciugulit de multe ciori şi totuşi încă formează un întreg, renaşte din nimic. Mă ajută pe mine să renasc într un fel.

Nu ştiu dacă ai simţit vreodată ce simt eu acum, dacă ai simţit că ai o sticlă în interior ce se crapă pe zi ce trece, în unele momente îşi revine, în altele pare că nu mai are speranţă. Da de unde până la urmă? M-am săturat de cioburi şi numai de cioburi dau, atât în interior cât şi în exterior. Amuzant e că „mereu încerc să repar acest „geam” pe care nu eu l-am spart”.

Am primit zâmbete şi le-am oferit lacrimi, din milă şi fericire. Nu mi e ruşine de nimic din ceea ce am făcut, mă simt bine spre surprinderea mea. Mă simt eliberată de o povară ce o cărăm după mine în zadar, ceva ce nu voi regreta niciodată, ceva ce mi-am dorit din tot sufletul şi am îndeplinit într-un fel sau altul. Nu am greşit, am descoperit.

Dacă momentul îţi pare o greşeală, poate nu eşti greşit tocmai tu, poate ce ai strâns în jurul tău nu te prea completează la nivelul la care trebuie. Iar adese ori stai blocat într-un cerc vicios pentru sine, nu vrei să te desprinzi, dar şi când o faci te simţi atât de liber încât nu-ţi vine să crezi, descoperi alte forme şi realizezi cât de bine e să existe şi colțuri în cercuri.

Niciodată nu realizezi ce pierzi până nu o faci, nici chiar după ce se întâmplă. Dar karma există şi o să te lovească fix când îţi e drumul mai lin, fix când ai să ţi doreşti ceea ce mi-am dorit eu şi ai să te rogi pentru o minune fix ca mine. Cenuşa apare doar după ce focul se stinge, adică după ce altcineva o să câştige prin pierderea ta. M-am câştigat pe mine, iar tu ai câştigat ceea ce voiai de la început. Cu ce te încălzește acum?

Uneori degeaba ai o viaţă în care ai învăţat atâtea, dacă alegi să distrugi tot ce te face bun prin rău, dacă alegi să te ascunzi în întuneric doar ca să faci altora pe plac în loc să te laşi să fii mândru de tine. Peste 10 ani nimic nu o să fie la fel, eu nu cred în timp, cred în fapte. Peste 10 ani cum o să adormi când ştii pe câte vieţi ai călcat doar ca să îţi fie ţie bine, nici măcar nu îţi e. Ai lăsat atâtea persoane cu amintirea a ceea ce nu eşti.

Cineva mi a spus „să nu ai încredere în nimeni, nici măcar în mine„, iar eu am ascultat acea persoană şi chiar nu am avut încredere. În schimb pe zi ce trece vedeam adevărul şi totuşi am preferat că țes o poveste în jurul meu. De dragul a ceea ce credeam că pot să fac, să devin.

Nu prea merge să ridici o casă singur, eu am încercat să ţin în picioare un bloc. Au rămas ruinele.

Am crezut mult timp că sunt la pământ, dar de fiecare dată când am căzut în viaţa singură m-am ridicat fără ajutor. Extazul şi agonia te cuprind o singură dată, depinde de câte ori te laşi tu luat. Nu prea are sens ce zic, dar în ochii persoanelor potrivite îmi voi găsi o logică într-o zi, aşa ţi se va întâmpla şi ţie.

În acelaşi timp valul nu există fără vânt, aşa fericirea fără durere. Am spus o şi o repet, suntem suma tuturor durerilor şi fericirilor noastre, dacă nu ar exista răni nu am mai avea ce să vindecăm. Acum cos cu aţă în carne vie încercând o revenire la normal, normalul meu anormal unde îmi e cel mai bine.

Dese ori am impresia că alerg contra a tot ceea ce se întâmplă şi mă mai ard, dar asta îmi place la mine, prin arsurile acela curat ceea ce nu îmi mai e de folos. De multe ori mi s-a reproşat că pielea mea e prea albă, ar trebui să mai ies naibii din casă să mă bronzez, îmi pare rău să vă stric filosofia, dar la câtă puritate eman totuşi nimeni nu ştie cât m-a ars Soarele ăsta în drumul meu.

Toţi vă prefaceţi că mă cunoaşteţi de o viaţă, toţi. Nimeni nu ştie ce sunt eu cu adevărat. Sunt cel mai puternic om pe care îl cunosc doar prin prisma faptului că doar ochii mei au văzut toate lucrurile de care m-am lovit şi cum pielea mea albă s-a învineţit şi singura s-a vindecat. Urma aia gălbuie a rămas o vreme impregnată pe acolo, mai mereu credeam că după ce dispare înseamnă că nu mai e, şi da chiar nu mai era, dar dacă nu o vedeam şi alegeam eu să nu mai fac asta nu însemna că nu a fost niciodată prezentă. Mă lovesc zi de zi cu ea în gând, o întâlnesc poate pe stradă, au rămas amintirile în noi. Și nu mă mai afectează, e neutru.

Eu pot scrie acum 10 pagini de versuri triste şi în mintea mea să râd isteric şi să am cel mai high mood, ori cel mai filosofală proză şi să fiu beată de melancolie. N-ai să ştii niciodată ce e în capul meu, nici nu îţi doresc.

Ideea e că pot să învârt lucrurile în favoarea mea, surprinzător.

Acum aleg să îmi exprim sentimentele în maniera asta, poate par pe jos plângând. Nu. Sau poate că da? Sau poate că nici eu nu mai ştiu în ce amalgam mă tot scald zilele astea, iar unii îşi imaginează ce vor ei. De vor ajunge vreodată măcar la câţiva metrii distanţă de realitatea mea, să mă sune (Oh ups, am şters numărul ciorilor din viaţa mea, scuze, probabil n-am să răspund)

Nu ai regrete şi o ştii bine, oh dar ai frustrări care te vor mânca firimitură cu firimitură. O să te usuci de dor şi jale în ziua când vei ajunge măcar la jumătatea drumului parcurs de mine prin deşert şi prin ploi. Şi poate că da nu sunt eu cel mai suferind om de pe planetă, dar nu ai să ştii niciodată ce te-a lovit până nu te loveşte pe tine iar şi iar.

Te-ai născut un nimeni pentru mine, ai evoluat într un cineva până la acel cineva din viaţa mea. Dar asta a fost doar un gând, nu un sentiment. Acel cineva este nimeni altul decât varianta mea pe care am rătăcit o cândva demult şi aştept să ne regăsim. Nu mereu acel cineva este cel care trebuie. Uneori bucăţelele mele nu se completează cu ale tale şi din acel cineva pe care obişnuiam să-l cunosc poate cândva, te întorci tot la varianta de nimeni.

Nu găsesc sensul gândurilor ce le aştern aici, dar uneori ai nevoie să te descarci, să te îmbeţi şi să te droghezi cu tine şi cu tăria ta, să dai drumul la ceea ce încerci mereu să opreşti pentru că oricum ştii, face parte mereu din tine.

Plâng pentru că e prea secetă, tip pentru că e prea linişte, zâmbesc pentru că e prea multă tristeţe în jur, tac pentru că ciorile fac destul zgomot şi aleg să le leg pe toate de mine şi să le plimb prin drumul meu pentru că mă definesc.

Acum un ultim sub punct, absurdă şi ciudată sunt în felul meu şi piese lipsa am multe, dar dacă aleg să mă concentrez pe ele, cum aş putea să mai fac să conteze ceea ce e cu adevărat important la mine. Mă uit zi de zi în oglindă şi văd o bucăţică dintr-un puzzle şi fericită pot spune că nu am călcat pe suflete ca să mă fac potrivită pe undeva, şi nu despre mulţi pot spune asta.

Am iubit un infinit, am urât cu ardoare, mi a fost scârbă de toţi inclusiv de mine şi la sfârşit de paragraf şi mai ales de zi, mândră şi cu capul sus am văzut că a meritat să-mi dau tot sufletul şi să fiu eu porumbelul acela naiv printre stoluri de ciori.

Sper că eşti fericit şi îmi pare foarte bine, dar toţi ştim că pe interior nu eşti ceea ce vrei să expui, pentru că tu „eşti artă, toţi te privesc dar niciodată nu vor reuşi să te înţeleagă„.

Ne vedem într o lume când nu orice mâzgăleală o să mai fie expusă într o galerie şi mai ales nu orice om să se creadă artist.

Până atunci, spor tuturor privitorilor.

Pe moment, ochii mă dor

Mă dor chiar din suflet

Şi aleg să acopăr tot uşor,

Dar nu am să le şterg.